Avram Iancu

„Kossuth respinse cu dispreţ propunerile  românilor. Iancu bătu zdravăn  pe  unguri.  Aşa  fură  paralizate  victoriile lui  Bem.  Austria nu a răsplătit  cu  nimic pe români ’’, pagina 159 din volumul Marx despre români apărut în 1964 la Editura Academiei Române – Bucureşti.

Am avut o revelaţie, o descoperire neaşteptată, când  am citit Marx despre români, ce însumează traducerea celor patru manuscrise autografe ale lui Karl Marx despre români, păstrate în Arhiva Marx-Engels a Institutului Internaţional de Istorie Socială din Amsterdam – Olanda. Volumul a apărut sub coordonarea academicianului A. Oţetea, din a cărui amplă introducere aflăm că Marx a arătat un interes deosebit pentru poporul român, fiindcă lupta sa pentru unitate şi independenţă se încadra în mişcarea europeană de emancipare a popoarelor oprimate. Aşa se explică faptul că Marx a consacrat timp de informare, gândire şi scriere referitor la problemele româneşti, scrieri pe care le-a publicat în presa  internaţională sau au rămas doar consemnate în cele patru manuscrise autografe ce se găsesc în arhiva institutului din Amsterdam şi care au fost semnalate Academiei Romane de către cercetătorul polonez Stanislas Schwann, căruia  cititorii români au pentru ce a-i mulţumi.

Cititi continuarea »

Când scriu aceste rânduri abia m-am întors din weekend de la Mărişel, unde am fost pe urmele celebrei amazoane românce Pelaghia Roşu, mama tribunului Indrei Roşu, care a reuşit în timpul Revoluţiei de la 1849 să zdrobească trupele regulate ale armatelor maghiare, conduse de Hatvani şi Vasvari Pal. Am fost invitat la cabana unor ofiţeri români, proveniţi dintr-o familie de carieră a Armatei Române, cadre militare care şi-au întărit caracterul şi bărbăţia cu Kalaşnicovul în mână pe fronturile împotriva terorismului şi a luptătorilor Al Qaeda din Irak şi Afganistan. Şi-au ridicat în ani o cabană chiar pe locurile istorice unde au călcat paşii lui Avram Iancu şi pe stâncile unde Pelaghia Roşu a zdrobit trupele invadatoare maghiare ce doreau asuprirea moţilor. M-am simţit mai mult decât minunat să calc pe urmele celor care şi-au dat sângele în luptă pentru drepturile românilor. După o săptămână grea şi stresantă am reuşit să mă resetez psihic şi să mă reconfortez reconstituind bătălia eroinei Pelaghia Roşu la Crucea Eroilor s-au pe stânca de la Ţâcla. Eroii noştri nu mor niciodată. Nu mi-am refuzat nici să stau ore întregi pe şezlong cu o bere rece Becks în mână să privesc munţii lui Iancu spre Măguri Răcătău şi semeţele creste ale lui Horea de la Poiana Horii. Mă simt bine în preajma ofiţerilor români şi discuţiile despre faptele de vitejie ale românilor îmi plac aşa de mult că nu doresc să se mai încheie niciodată. Din când în când cântecul brazilor ne mai întrerupeau vorbele despre eroismul înaintaşilor.

Cititi continuarea »

O femeie care pretinde ca este stranepoata lui Avram Iancu a participat, marti seara, in Piata Avram Iancu la manifestarea organizata de Noua Dreapta in memoria marelui luptator.

Femeia pretinde ca strabunicul ei, preotul Basil Paul, a fost var primar cu Avram Iancu, dar a refuzat sa isi dezvaluie identitatea din motive personale. Ea a vorbit despre caracterul marelui revolutionar care i-a condus pe moti in 1848-1849 in lupta lor impotriva armatelor maghiare.

“In viata lui nu a purtat o arma in mana, nu pistoale la brau sau altceva. O spun cu toata seriozitatea pentru ca din familie stiu asta si sunt medic si psiholog, deci pot aprecia.

Avram Iancu in primul rand nu a fost nebun, a fost depresiv. Depresia este o reactie, nu o boala. Si un om normal si un paranoic poate face o depresie cand ii e pus pe umeri prea mult. El a facut depresie pentru ca a fost tradat de ai lui, in care a avut incredere, dar niciodata nu a umblat cu palose, cu pistoale sau alte prostii”, a dezvaluit femeia.

Ea a spus ca “Avramut” isi gasea linistea cantand la fluier. “Singurul lucru pe care il avea Avramut, pentru ca asa i se spunea, in mana a fost fluierul. Cand facea accesele de depresie se plimba in jurul Abrudului, pe dealuri si isi canta din fluier. Nu a fost un razboinic, nu a fost un razbunator. El a fost cu studii de drept si a facut facultatea aici la Cluj si doctoratul l-a luat la Viena”, a mai spus femeia care pretinde ca este nepoata fostului revolutionar.

Ea a vorbit si despre crezul lui Avram Iancu. “Niciodata Iancu nu a fost razbunator. El totdeauna s-a luptat pentru pace, pentru bine, pentru liniste. A fost un mot adevarat. Avram Iancu asa spune: ‘Daca cineva imi face un rau ma provoaca. Daca ii raspund la fel, inseamna ca nu-s mai bun decat el. Ori ca sa ii dovedesc ca sunt mai bun decat el fac cum spunea Isus: Cine arunca cu pietre dupa mine, eu arunc cu paine’”, a mai adaugat asa-zisa nepoata.

Femeia a luat cuvantul la manifestarea organizata de Noua Dreapta in Piata Avram Iancu si care a fost dedicata marelui revolutionar.

sursa: Ştiri de Cluj

Ionuţ Ţene, NapocaNews: Ultimii ani din viaţa lui Avram Iancu sunt relativ puţin cercetaţi de către istorici. Dincolo de legenda “nebuniei” lui Iancu, asemănătoare cu cea a marelui Poet Naţional, Mihai Eminescu, mărturiile istorice atestă că Crăişorul Munţilor a fost perfect lucid până în ultimele minute ale vieţii sale zbuciumate. Avram Iancu a suferit de o dramatică melancolie şi depresie, datorită trădării de către Casa de Habsburg a dezideratelor revoluţiei române de la 1848, dar şi datorită complacerii şi compromisului unei părţi a burgheziei şi intelectualităţii române din Ardeal cu Viena şi dualismul austro-ungar, în ciuda şi dauna rezolvării cererilor şi intereselor naţiunii.

Avram Iancu s-a retras în singurătate şi în lungi călătorii prin Munţii Apuseni aşa dragi lui. Şi-a înecat amarul în cântecul din fluier şi câteodată într-un pahar de pălincă oferit cu generozitate de către moţii lu iubiţi. Suferea de o boală de plămâni, de tuberculoză şi avea des hemoragii pulmonare şi scuipa sânge. Boala i s-a tras de la faptul că a dorit mereu să doarmă, din primăvară până în toamnă, sub cerul liber sau pe prispa unei case prietene. Era un semn al dorinţei sale de libertate şi al refuzului de a sta în temniţa oferită cadou şi “răsplată” amară de către Habsburgi la începutul anilor 1850.

Cititi continuarea »