În primăvara anului 1848, Ioan Buteanu avea consolidate convingerile politice şi naţionale după care îşi va desfăşura activitatea viitoare respectiv, necesitatea recunoaşterii şi obţinerii libertăţilor şi drepturilor sociale şi naţionale pentru românii transilvăneni. Pentru realizarea acestor idealuri, el a găsit locul propice în Munţii Apuseni, unde patriotismul naţional românesc reprezenta cartea de căpătâi a fiecărui român. Datorită atitudinii sale profund naţionale şi activităţilor derulate în virtutea acesteia, Ioan Buteanu a câştigat repede aprecierea, consideraţia şi prietenia celor mai mulţi dintre viitorii revoluţionari paşoptişti, între care Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Avram Iancu şi Simion Balint, alături de ultimii doi lupând cu arma în mână împotriva armatei revoluţionarilor maghiari ce doreau unirea forţată a Transilvaniei cu Ungaria, împotriva voinţei românilor majoritari. De altfel, necesitatea înfăptuirii dezideratului naţional al românilor – libertate şi unitate – reiese şi din scrisoarea pe care o trimite spre publicare în „Gazeta de Transilvania”, de la Braşov, la 29 martie 1848 şi în care spune între altele: „…a sosit timpul şi pentru noi (românii-n.n.) să ne trezim din letargul cel profund, de nu voim să ne prefacem cu timpul în alt element străin şi să ne stingem de tot de pe faţa pământului în privinţa naţională…” Consecvent principiilor sale patriotice şi fiind unul dintre fruntaşii românilor transilvăneni care se opunea cu îndârjire unirii silnice a Transilvaniei cu Ungaria, preconizate la punctul 12 al programului  revoluţei maghiare de la 1848, Ioan Buteanu se remarcă şi în calitate de organizator al adunărilor românilor de la Abrud, Câmpeni, Bistra şi Blaj (aprilie) din primăvara anului 1848, care au precedat Marea Adunare de la Blaj, din mai 1848.

Un moment important, de referinţă pentru conturarea personalităţii lui Ioan Buteanu l-a reprezentat Marea Adunare Naţională de la Blaj, din 3/15 mai 1848, de pe Câmpia Libertăţii. Atunci a devenit el mai cunoscut revoluţionarilor din Moldova şi Muntenia care au participat la această adunare şi a intrat definitiv în pleiada marilor revoluţionari paşoptişti. Patriotismul, demnitatea, curajul, spiritul organizatoric şi calitatea de foarte bun orator l-au făcut să fie recunoscut ca unul dintre cei cărora li se datorează, în mare măsură, buna organizare a adunării, dar şi ca unul dintre cei mai importanţi conducători ai revoluţionarilor români din Transilvania, la 1848-1849. În acest context, Alecu Russo, marele scriitor şi revoluţionar muntean, participant la Adunarea Naţională de la Blaj, aprecia în termeni elogioşi, pe lângă Avram Iancu şi pe Ioan Buteanu, numindu-i, între altele, adevăraţi şi buni români, înţeleşi, iubiţi şi apropiaţi de popor. Toate aceste calităţi au făcut ca el să fie numit Prefect al Zarandului de către Consiliul Naţional Român cu sediul la Sibiu. Totodată, Avram Iancu l-a însărcinat cu înfiinţarea şi conducerea Legiunii a III-a din Crişeni. În calitatea sa de prefect al Legiunii Zarandului, Ioan Buteanu şi-a demonstrat curajul şi calităţile de bun comandant militar pe câmpurile de luptă unde i-a condus pe români. Istoria a reţinut pentru totodeauna contribuţia sa la înfrângerea armatelor revoluţionare ungare şi a detaşamentelor voluntarilor maghiari şi secui în zona Zarandului unde a stopat inaintarea ungurilor din direcţia Ungaria, la înfrângerea aceloraşi armate şi detaşamente ungureşti, maghiare şi secuieşti pe Valea Mureşului şi în zona Huedin şi la blocarea accesului acestora în interiorul Munţiilor Apuseni! În acele momente dramatice pentru apărarea pământului străbun, când de multe ori românii erau copleşiţi numeric şi nu dispuneau de o echipare corespunzătoare asemenea ungurilor, detaşamentele şi cetele de lupători români  au dat dovadă de un eroism extraordinar. Evenimentele respective au propulsat din rândul acestora, pentru eternitate, mulţi eroi ce au intrat pentru totodeauna în Pantheonul eroilor naţiunii române. Între ei se numără, la loc de cinste, şi Ioan Buteanu! Deosebit de semnificativ pentru exemplificarea profundelor sentimente naţionale, ce concordau pe deplin cu spiritul vremii şi care îl animau pe Ioan Buteanu este conţinutul scrisorii pe care acesta o trimite, în timpul luptelor, lui Kalman Csutak, ofiţer în armata revoluţionară ungară: „ Aşa cum văd dvs. lucraţi pentru principiile egalităţii şi fraternităţii. Foarte mă mir că şi noi românii ne luptăm tot pentru aceleaşi principii şi de când am început lupta tot adevărata libertate şi recunoaştere a existenţei politice a naţiunii române am proclamat-o. Aceasta ne-a fost lozinca, pentru aceasta trăim şi murim. Dar dacă dvs. pentru aceasta vă luptaţi, atunci nu este nici o deosebire între noi şi e păcat a vărsa atâta sânge…Aceasta nu aduce cu sine principiul frăţietăţii…N-an încercat noi a ne însoţii cu voi pentru câştigarea libertăţii numai să ne recunoaşteţi naţionalitatea ? N-am dorit noi a vă întinde dreapta noastră numai ca să înţelegeţi principiul egalităţii aşa cum este înţelesul lui adevărat ? A trecut timpul, credem, de a mai subjuga popoare. În fiecare naţiune ca şi în dvs. s-a deşteptat simţul naţionalităţii. Nu v-aţi putut desmetici ca să ştiţi că aveţi nevoie de simpatia românilor ? Elementul românesc, de la Tisa la Marea Neagră e mult mai compact decât al vostru şi nu poate pieri din şirul popoarelor. Ar fi bine dacă v-aţi gândi a câştiga dragostea românilor, pentru că de asta aveţi nevioe, iar nu să omorâţi oameni neînarmaţi, femei şi copii, să aprindeţi satele, să duceţi la sapă de lemn poporul şi să prefaceţi ţara într-un cimitir pustiu. Nu vă pătaţi caracterul naţional ! Voi şi în epoca libertăţii mai ţineţi după exemplul vechiului sistem sclavagist…adică voi numai la slugi doriţi a fi cârmuitori, iar nu la cetăţeni liberi. Da, fiindcă libertatea voastră este numai linguşire, amăgire şi vorbă goală”.

Sfârşitul lui Ioan Buteanu a fost tragic. El a căzut victimă concursului de împrejurări creat în mod premeditat, dezonorant şi laş de către Ludovik Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, în timpul perioadei de negocieri de la Abrud ( începutul lunii mai 1849 ) dintre reprezentanţii revoluţionarilor transilvăneni şi deputatul Ioan Dragoş, trimisul lui Kossuth. Deşi era declarat armistiţiu, Kossuth şi-a încălcat cuvântul dat, respectiv că pe durata negocierilor va opri orice activitate militară împotriva românilor, şi a dat ordin aventurierului Hatvani să atace Abrudul în intenţia de a-i captura pe Avram Iancu şi ceilalţi fruntaşi români. Ceea ce nu a  reuşit să înfăptuiască pe calea  armelor, Kossuth încerca acum să realizeze prin minciună, perfidie şi înşelăciune! A fost o faptă ruşinoasă care i-a descalificat pe unguri în faţa lumii civilizate şi a istoriei universale!  A câta oară ?! Ioan Buteanu este arestat,  la 6 mai, deşi armistiţiul era în vigoare, şi dus legat de un tun de către  Hatvani în fuga sa din Abrud spre Ungaria. În ziua de 23 mai 1849, înainte de a trece în Ungaria, în satul Iosăşel, jud. Arad, Ioan Buteanu este spânzurat de Hatvani, acest „erou” beţiv care a rămas în istorie numai prin dezonoare şi ruşine datorită crimelor săvârşite, în timpul unui armistiţiu, atât asupra populaţiei civile neânarmate, cât şi a lui Ioan Buteanu acum. La acestea se adaugă, bineînţeles şi înfrângerile catastrofale pe care le-a suferit din partea lui Avram Iancu şi fuga sa ruşinoasă în Ungaria. Ioan Buteanu a fost demn până în ultima sa clipă de viaţă, adevăr ce reiese din ultimele sale cuvinte rostite înaintea execuţiei: ”Mor liniştit, căci a mea moarte este răzbunată de ajuns prin cele două înfrângeri ale ungurilor la Abrud. Eu mor, dar nu mă tem de moarte, căci am stat zi de zi în faţa ei”. A fost îngropat pe locul execuţiei, iar în anul 1868 a fost deshumat şi îngropat  în localitatea Gurahonţ. În anul 1924, la centenarul naşterii lui Avram Iancu, a fost reângropat la Ţebea, alături de gorunul lui Horea  şi mormântul lui Avram Iancu. Zece ani ani târziu, în 1934, a fost dezvelit monumentul-troiţă din localitatea Iosăşel, jud.Arad, pentru a marca locul unde fusese asasinat mişeleşte Ioan Buteanu. Poate că între cele mai frumoase cuvinte ce s-au rostit despre acesta au fost şi cele ale lui Dr. Grigorie Cosma, episcopul de Arad, la acea dată şi preşedinte al Ligii Antirevizioniste regionale: „Ioan Buteanu şi-a sacrificat de bună voie fericirile acestei vieţi pentru moartea de martir. El a fost o întrupare desăvârşită de eroism şi de măreţie de suflet. Alături de el au pierit în spânzurători, înecaţi în valurile Crişului, sau împuşcaţi, mulţime de preoţi, primari, ţărani simpli. Nu erau cruţate de furia ungurilor nici femeile. Toate aceste jertfe, toate aceste sfârşituri tragice, nu ne amintesc ele oare chinurile şi persecuţiile primilor creştini arşi pe ruguri? Neamul nostru a fost un neam de eroi, dar mai ales de martiri… Parcă auzim glasul lui Ioan Buteanu şi al celorlalţi mireni şi preoţi, care au pierit în spânzurători, care de altă moarte silnică, spunându-ne: Noi ne-am jertfit pentru libertate, pentru neam şi lege creştinească. Voi le aveţi pe toate păstrate cu sfiinţenie şi întărite, ele fiind chezăşia puterii şi a fericirii noastre româneşti !”.

material de Col.(r) prof. Claudiu Aiudeanu

sursa: Foaie Nationala

Incã nu se stinsese jalea rãmasa in urma acestor groaznice masacre, cand Halmagiu avea sa vada arestarea Craiului Muntilor, în ziua de 15 decembrie 1849, de cãtre o patrulã austriacã. Autoritãtiile locale au protestat cu energie împotriva acestor samavolnicii; iar Craiul Muntilor, împreunã cu prietenul sãu, Lasislau Vasile Fodor si Iosif Bologa, au fost eliberati sub presiunea puternicã a poporului, prezent în acea zi de targ. Imprejurãri favorabile au fãcut ca acest protest sã fie pãstrat pânã în ziua de azi. Iatã continutul lui:

“Mult Onorate Domnule Sub Comisariu Regesc!
Onorat Domnia ta vei fi audit si pote cu ochi vei fi vedut templarea ce sa templat eri în târgul de Tiarã a orasului nostru venitilor la târgul liber Advocatul Iancu si consoti lui, de cãtre oarecare ostasi împãrãtesci cum acestia din urmã numai de cât audirã de nuimele si venirea în Hãlmagiu a lui Iancu îndatã se si însotirã; si cãutarã de amãnuntut dupã el unde ar fi si aflândul lau dus ca arestat înaintea cãpitanului companiei de aici.”

“Ce vinã au fãcut acesti oameni noi nu scim si nici ne slobozim a hotãrî, lãsãm celor ce se i cuvine. Pre noi ne intereseazã cea ce vedem a se fi lucrat si tratat împotriva drepturilor si legilor tuturor popoarelor cã tot omul pote merge liber asi cãuta de lucru sau în orice locu ca nimeni sã nu pote merge liber fãrã inainte investigare si hotãrâre. Lumea togma prin aceia sã se intulbure pacea si linistea prin care ar, trebui sã le tinã sus si au vatãmat autoritatea dreptului orasului ce are a convoca târg de tiarã. Ei sã fie primi competenti în liniste tinuti, dar nu dimpotrivã sã dea singuri privilegiuri de rãscoalã. Noi chiaru nu scim nici, din acãrui poruncã nici acãrui vinã sau tâmplat asa. Destul cã de nu aveam bãrbati întelepti si de falã pe Domnul Sub Comisariu tratarea patrolei cãtãnesti au fost în stare a cãsuna în popor groaznicã turburare; neasteptate evenimente triste din iritarea duhurilor urmate, pote si de vãrsare de sânge în urmã.”

“In privinta acestora pentru incongiurarea a asemenea situatii pentru vãtãmarea fãcutã pe calea sa si pentru a se pãzi în acest Cercu si de aici încolo linistea publicului precum sau pãzit pânã acuma ne rugãm cu totã umilinta lucru acesta mai sus aratat al face cunoscut si a ne esopera pe partea noastrã în privinta acestor jãluiri, asigurarea drepturilor de la Înaltele locuri Gratioase emanate.“

“Cu reverentie semnând a mult onorat Domniei Tale, umili servi SIDA ARSENIE, judele orasului, MIHAILOVICI GEORGE, notar si membri Magistratului din Hãlmagiu. Hãlmagiu, 16 decembrie 1849.”

Nu putem sti dacã în urma acestei interventii, sau din proprie initiativã, comisarul sub Cercului Halmagiu, Wolfgang Hossu, întocmeste un raport cãtre comisariatul cercului Zãrand; din Baia de Cris, în care se plânge de samavolnicia arestãrii lui Avram Iancu si a însotitorilor lui, descriind conditiile arestãrii ancheta ce s-a desfãsurat în fata lui si starea de groaznicã iritare a poporului.

Tot o fericitã întâmplare a fãcut ca si acest document sã se pãstreze pânã în ziua de azi permitandu-ne a-l publica în întregime pentru marea lui valoare documentarã.

“Dela Comisariu R. a subcercului Hãlmagiu
Cãtre
Comisariatu a Cercului Zãrand, Hãlmagiu 15/12-849.
“Cu durere trebue sã facu cunoscutu cumcã la începutu oficiului meu în sub cerculu acesta nu aratatu un casu mare si întristãtoriu care fu urmãtoriu.”

“Ieri în 15/12/849, tinândusã în Hãlmagiu târgu de tiarã de numeru acelora giganticu cari venire la acelasu a vienitu si N.D. Procu: Abraham Iancu, Ladislau Fodoru ai Iosivu Bologa- inspectoru din Sub cercului Ciuciului dinpreunã cu mai multi Domni demni si contetãteni dimprejiururi pentru propria necesitate. Întru aceste sa întâmplatu cãtre 9 ore dimineata cînd Domnu Iancu cu mai sus numiti Tovarãsi sãi umbla în târgu deintre soldati aici stationati 6 înarmati, sub comanda unui Lemnariu Cãtãnescu (Zimserman) între cele mai grabnice vereri între populu venitu la Tergu de Tiara întrebau pe unde e Iancu si oricine ãl cunoscu?, care numai de câtu fu arãtatu de unu membru a Târgului. Atunci soldati memorati pe Domni prinzândui intru nimicire de caracteru si amenintãri furã povãruiti la centurionu aici stationautu Fogelman. Decurionu carei pe Ladislau Fodoru vezîndul naltu în lungime târgului lau lovit soldati cu paturile puscilor cugetându cã e Iancu. Asemeni si pe Iosivu Bologa care întâmplare numai câtu fãcândumise cunoscintã în pasuri grabnice mã dusei la centurionu aflândul în odaia sa în persoana cu captivi si soldati dimpreunã pusi avand si afara 2 gilatori”.

“La intrarea me înlãuntru Domnu Iancu ca unui oficilu rãspunzãtoriu începu a conjiuera siluire si-vãtãmãri, la care eu înainte de toate înstiintândul de D.Centurionu despre puterile si instiuctiunile mie date pentru sustinere pãci lam rugatu ca sãmi spue cã are cevasu ordinatiune deschilinte spre captivare Domnilor acelora, la care urmãtoriu rãspunsu mie-au datu cumcã nu are nici na datu ceva ordinatiune spre captivare Domnilor acestora, nesciind nimica despre fapta aceasta. De altmintrlea precum, sunt însciintatu dela captivi mergând ei înainte centurionului a întrebat ce au passu.

Intru aceste casa numai decâtu fu împregiuratã de vreo 6-7 mii români care pierzându patentia strigau si postulau eliberare Iancului si a celorlalti tovarãsi. În adevãru de mirare fu aceastã patentie a natiunii române preste sute de ani care multu temperatului spiritu celu avu Iancu putemu mai su seamna multiemi. Când desperatiuni poporului sincer cum audia afirma: cumcã numa un cuvintu aru fi fost de lipsã si tote stradele Hãlmagiului erau singerate si pote ce mai mare parte a Transylvaniei este gãtitã spre o tristã ­resculare. Prin urmare vezind Centurionu senzatiunea ce mare a poporului demandã ca soldatii înarmati numadecâtu sã iasã afarã.

Iancu ceru carelu adusese pentru asiguratiunea sa de bunã voie al manua soldatiloru cum fu captivu care iarãsu âl avu în descriere despuire si casare potentione inquisitiune pentru casu întâmplatu pe captivi ai face liberi.

Dupã o orã la officiu centurionulu strânsã cãtanie în presentatia mea lu Iancu si a ma multora intrebându soldati cã dintru a cui ordinatiune a prinsu pe Domni, numai acum se fãcu lãmuritu cumcã spre captivarea memoratilor mai sus numitu Lemnariu iaru fu îndemnatu si povetuitu daru acesta na vrutu a învinovãti pre nimene cumcã in ordinatiune a prinsu pe Domn acestia. Atunci pe Lemnariu lau trimisu în arestu nemaivãzând noi altã satisfactiunedecâtu slobozire Iancu.

Împotriva soldatilor aici stationati si pânã acum nea venitu si mai multe jialbe cumcã mergu pe sate a cãuta arme si apoi pe locuitori pasnici si vãtãma si sili spre mai multor obiecte a da de multe ori fura si jefuiesc. Hospiturile lor date lãsândule mai multi nãpãstuiescu pe un omu de unde familie împãciuitã mai nu vârãscu din casã. Noi am primitu asa felu de conquerele inaintemi cumcã de la multi oameni au luat pân si bani cu sila cere aceste lemu fãcutu cunoscutu înainte V. Centurionu la care pe toti dojenindui cumcã in asa feliu de fapte sã nu sã amestece apromitindu pedepse strejnice neascultatorilor pentru astfelui de abuzuri.

Cu ace umilitã rugare am poftitu tote aceste ale instiinta R. Comisariatu ca sa binevoiasca înstiintarea aceasta Mãritei Comande Districtuale a o trimite, chiar instructiune a midloci acum pentru Comisariu Sub cercurilor câtu si pentru modru astfeliu stationati soldati ca nici unul sã nu pãsiascã din sfera sa sus, ca abusurile sã încete si în obiectul captivãri pentru alinarea populului nenergioase ordinatiuni a midloci sum.

Umilitu servu sa Wolfgang Hossu Comisariu V. Sub cercu Hãlmagiu”(vezi NOTA 24)

La rândul sãu cãpitanul Fogelman, în calitate de comandant al companiei de soldati aflata in stationare în Hãlmagiu, raporteazã comandantului Districtului militar Alba Iulia urmãtoarele:

“E.H.Wilhelm Inftn. Regiment Nr.12 Nr.126 Stations Comando zu Nagy Halmagiu,
Cãtre
Onoratul Comandament militar districtual cezaro regesc din Alba Iulia,”
In ziua târgului la 16 a curentei (luni) s-a întâmplat cazul cã dulgherul din companie Iosef Huszanowaki l-a arestat pe Avram Iancu cu ajutorul unui om luat din incartiruirea cea mai apropiatã, împreunã cu Iosif Balog si cu Ladislau Fodor care erau la un loc cu Iancu, dintre care ultimul este practicant de mine, si numai dupã aceastã faptã mi-au raportat cazul subsemnatului.

Deoarece subsemnatul n-am primit niciun ordin pentru oprirea sau arestarea vreuneia din aceste persoane, iar comisarul local Hosu, care a venit aici, deasemenea n-a primit instructiuni pentru arestarea acestor persoane mentionate, si dupã ce locuitorii din munti care erau prezenti în târg se adunau în numãr mare, subsemnatul l-am pus iar în libertate pe Iancu si pe sotii sãi, dupã care primul a mai adãugat cã la fiecare chemare se va prezenta de bunã voie.

Deoarece dulgherul amintit la început, fãrã a fi primit vreun ordin, a pricinuit aceastã catastrofã susnumitul pentru aceastã faptã samavolnicã, la care a declarat cã a fost îndemnat de cãtre unii locuitori de aici, a fost pedepsit deja cu 25 lovituri de bâtã.

Cu aceastã ocazie s-a putut constata în mod evident de ce trecere mare se bucura în fata locuitorilor din munti numitul Avram Iancu deoarece deabia a avut loc arestarea sa de cãtre lemnar si s-au format imediat grupuri mai mari de locuitori din munti care cerea eliberarea lui. Dupã ce însã aceasta s-a întâmplat numai din eroare, la care atât Iancu cât si locuitorii din munti atasati lui s-au declarat cu totul multumiti si fãrã nicio altã urmare chestiunea s-a aranjat.

Deoarece în aceastã zi era însã târg, Iancu si-a cumpãrat numai o gãleatã de vin.
Ceea ce se raporteazã cu supunere prin aceasta, Onoratului comandament militar districtual.
Hãlmagiu Mare, 17 decembrie 1849. ss Fogelman, cãpitan.” (vezi NOTA 25)

Dar acest raport în loc sã închidã discutiile în legãturã cu arestarea lui Avram Iancu a produs neliniste si teamã în rândurile guvernantilor, acestia temându-se de o nouã rãscoalã. Deoarece n-au întârziat, ca imediat dupã primirea raportului, sã ia mãsuri grabnice pentru cunoasterea stãrii de spirit din Hãlmagiu, ordonându-se o anchetã.

Fiindcã s-a aflat în arhivele statului din orasul Deva si ordinul dat de districtul militar Alba Iulia prin care se dãdeau instructiuni judecãtorului suprem al regimentului Wilhelm I sã stabileascã eventualele legãturi pe care le-a avut Avram Iancu cu masele populare care l-au eliberat, voi reproduce, în extendo, continutul acestui ordin, în traducere, din limba germanã.

“Cãtre,­
Domnul colonel- judecãtor cesaro regesc von Kreiss era din onoratul regiment de infanterie Arhiducele- Wilhelm Zlatna.
Cãtre
Domnul comisar cercual cesaro regesc Nicolae Nemes Bãita. Blaj, la 24 decembrie 849/ss/ Eduard Eisler colonel.
Conform raportului comisariatului cercual din Baia de Cris din 18 a acestei luni si a rapoartelor anexate ale Comisariatului sub cercual Wolfgang Hoszu, apoi a Primãriei din Hãlmagiu din ziua de 15 a acestei luni, a fost arestat si maltratat avocatul Avram Iancu cu însotitorii sãi Ladislau Fodor si Iosef Balog, si au fost dusi la cãpitanul Fogelman, comandantul companiei de acolo Regimentului Arhiducele Wilhelm. Îndatã dupã aceastã arestare s-au adunat 6-7 mii de români care tocmai în târg, în jurul casei mele, unde era arestat Avram Iancu cu însotitorii sãi si au cerut impetuos eliberarea, mai ales lui Iancu. Militarii care stationau acolo au iesit afarã, comisarul de subcerc Wolfgang Hoszu, tocmai din cauza acestei arestãri a mers la cãpitanul Folgelmann, si dupã ce acesta s-a convins cã toatã arestarea s-a fãcut pe nedrept, au fost eliberati toti arestatii, iar un dulgaer care a comis acest abuz a fost dus în închisoare.

“La aceastã întâmplare, tulburarea în masa adunâtã a poporului a fost asa de mare, incât numai o vorba a lui Iancu ar fi fost deajuns, pentru a se vãrsa sânge din plin, însã Iancu a linistit poporul, iar cãpitanul Fogelmann a ordonat retragerea trupei sale înarmate.”

“Acest caz întâmplat aici, pe baza rapoartelor primite, cere o anchetã minutioasã si colectivã, deoarece nu este vorba numai despre anchetarea ordinului de arestare si a vinovatilor care au comis abuzul arestãrii, ci în primul rând de a cerceta în ce legãturã a fost Iancu si însotitorii sãi, cu poporul agitat, apoi care persoane s-au remarcat în mod special la aceastã împotrivire publicã si violentã împotriva mãsurilor militare. Cauza pentru care Iancu si însotitorii sãi au venit la târgul de la Hãlmagiu, dacã vreunul din ei a fãcut caz de influenta lui în acest târg numeros, dacã în adevãr numai chestiuni de târg au adunat la un loc, acolo asemenea mase de oameni, apoi trebuie cercetat dacã Iancu si ceilalti pe timpul cât au fost acolo n-au avut legãturi suspecte cu aceastã masã, dacã n-au exercitat vreo influentã, la toate acestea vor da lãmuririle necesare si despre cele care se referã la persoanele care s-au dovedit asa de active impotriva pozitiei autoritãtilor la îndemnul si în lipsa lui.”

“Dupa ce s-au indicat aici diferitele directii dupã care se va face ancheta:
1. Domnul maior primeste sarcina de a întreprinde ancheta împreunã eu comisarul cercual din Baia de Cris, Nicolae Nemes, iar pentru acest scop se va deplasa la Hãlmagiu astfel încât sã ajungã acolo cu sigurantã în seara zilei de 30 a acestei luni. Comisarul cercual din Hãlmagiu, domnul Nicolae Nemes, care obisnuit se aflã la Bãita, va fi deasemenea chemat aici, aducând cu el raportul întocmit cu ocazia acestui incident. Rapoartele întocmite în aceastã privintã de subcomisarul cercului Hãlmagiu, Wolfgang Hoszu sã fie depuse acolo de cãtre ei.

“Trebuie sã vã mai atrag aici atentia cã nu numai comportarea lui Avram Iancu si a celorlalti multi, la Halmagiu în timpul târgului, poate servi la clarificarea acestui incident, ci si atitudinea lui de mai înainte în locurile obisnuite de sedere, relatiile sale verbale si scrise pe care le-a avut cu altii, pot arunca luminã asupra acestui incident, prin urmare va fi necesar, a lua asupra lor informatiile necesare.”
“Întrucât încã comisarul subcercului din Hãlmagiu Wolfgang Hoszu se plânge cã trupa stationatã acolo, sub pretextul dezarmãrii, exercitã în localitãti asupra locuitorilor extorcãri si cã în general detasamentele militare fãrã niciun consimtãmânt intervin în administratia civilã, domnul maior va îndruma fãrã întârziere toate detasamentele sale sã opreascã în modul cel mai sever toate extorcãrile si alte violente din partea militarilor si cã o interventie în administratia civilã sã se faca oricând numai în întelegere cu autotoritãtile civile.”

“Armata trebuie sã actioneze în prezent Cu toatã energia si vrednicia la mentinerea linistei si a odinei in sânul populatiei, la asigurarea proprietãtii si a persoanei, la executarea inaltelor ordine care s-au dat si se vor da.”

2. Domnului comisar cercual îi revine sarcina de a efectua împreunã cu domnul maior Kreissera de la regimentul de infanterie Arhiducele Wilhelm si pentru acest scop se va prezenta în mod sigur în ziua de 28 a acestei luni la Hãlmagiu. Domnul maior Kreissera este stationat la Zlatna si primeste referitor la aceastã anchetã ordinul corespunzãtor, în cazul cã, armata va actiona împreunã cu autoritãtile civile pentru înlãturarea tuturor exceselor si a altor cazuri de violentã, acestia vor lua prevederile necesare si vor prezenta_impreunã cu raportul lor, dupã care existã acolo copie.

Despre executarea acestui ordin astept cât mai repede raportului cuvenit, în care se vã arãta ce efect a avut asupra populatiei acest incident, atât în cercul Bãii de Cris cât si în localitãtile miniere, în care sta deobicei Avram Iancu.”

expediat 28.12.1849 Nr. 1484/1849
Nr. 1522/1849 (vezi NOTA 26)

Din lipsa documentelor nu cunoastem mersul anchetei, concluziile trase si nici mersul anchetatorilor dar este sigur cã asupra localnicilor s-au abãtut alte necazuri si s-a creat o stare de tensiune, dupã cum este sigur cã timp de peste douã decenii Craiul Muntilor a poposit mereu pe plaiurile Hãlmagiului si ale locuitorilor de glorie de altã datã, cântându si din fluer jalea si suferintele.

AVRAM IANCU (1824-1872) Lawyer and military hero of the Romanians of Transylvania in 1848-1849. Born into a peasant family of modest means in the Apuseni Mountains of western Transylvania, he received an education rare for a Romanian of this time, attending the Piarist lyceum in Cluj. He studied the humanities and then, between 1844 and 1847, law. After graduation he took a post as cancelist (law clerk) at the High Court of Transylvania in Tirgu-Mures, a mainly Hungarian city. It was here among some thirty fellow Romanian lawyers (and their 170 Hungarian colleagues) that the first news of the events of March 1848 in Vienna and Pest reached him.

In the revolutionary year that followed, Iancu’s activities embodied the liberal and national aspirations characteristic of his generation. Like liberals elsewhere in Europe, he stood for individual freedoms, but the long struggle to protect the Romanian nation from subjugation by others had led him to put the interests of the entire ethnic community ahead of individual rights. Such a commitment explains the apparent paradox of his ultimate rejection of Hungarian liberalism in 1848. Yet, his brand of nationalism was by no means anti-liberal, and he displayed exemplary toleration toward the other peoples of Transylvania.

He thus belonged to the European generation of 1848, to that group of younger intellectuals who strove to change the old order of society and politics and who formulated the ideals upon which a new Europe could be built. He shared the aspirations of Young Europe, which manifested these ideals in almost every country before the outbreak of the revolution. Like his contemporaries in Italy or Germany, he believed in the compelling force of ideas, especially those of liberty, equality, and fraternity, and he had no doubt that he and his generation could reshape the Habsburg Monarchy to fit their image of the ideal state and could indeed transform all Europe. The enthusiasm he displayed in the spring of 1848 reflects the depth of his commitment. If his sense of universal brotherhood blurred his vision of underlying dissension among the peoples of the Monarchy themselves, and if his certainty of the ultimate triumph of justice obscured the resiliency of the old order, it was because he sought harmony and peace, not rivalry and conflict.

Iancu shared the romantic spirit of the age. Without it, his actions and the idea of nationality itself would be incomprehensible. His almost Biblical faith in the good sense and reasonableness of the common people and the inspiration he drew from the past, specifically, the Roman heritage of the Romanians, were manifestations of it. But he was also painfully aware of the ills of society, which he had first experienced as a child in his village. His later training in the law, when he read the enormous collection of legal acts illuminating the economic struggle of the peasants of the Western Mountains against rapacious landlords and state bureaucrats, sharpened his perception of social injustice. Like intellectuals elsewhere in Europe who had no vested interest in prevailing social and economic structures, he did not hesitate to urge radical solutions. But his proposals were never foolhardy or utopian, and he shunned the long and often abstract constitutional debates in which intellectuals often indulged. His identification with the aspirations of the common people served to anchor him in reality and thus enabled him to apply his reverence for the past and his robust idealism to the solution of fundamental social problems.

When Iancu learned of the flight of Metternich from Vienna and the declaration of civil and political freedoms by Hungarian liberals in Pest in March 1848 he enthusiastically joined his Hungarian colleagues in Tirgu-Mures in celebrating these events as the beginning of a new era of fraternity and equality. But he was also intent upon gaining recognition of the Romanians as a nation equal to the Hungarians and the other nations in Transylvania and assuring their development as a distinct nationality. He took part in the feverish preparations by Romanian intellectuals for the national congress on the “Field of Liberty” at Blaj on May 15-17, where he headed a numerous delegation from the Apuseni Mountains. He had only a modest role in drafting the national program and in choosing the means to achieve the goals it set forth, since he was younger than most of his colleagues, but he was soon to earn his place among the heroes of the Romanian revolution.

Iancu returned to the Apuseni in mid-June. Convinced that the Romanians must be prepared to defend their rights by arms, if necessary, he organized the peasants into what became the most effective Romanian fighting force during the revolution. In the fall of 1848, his army cooperated with Austrian forces in wresting control of western Transylvania from the Hungarian administration. But Hungarian revolutionary armies regrouped and between November and the following March under the command of the Polish general Joseph Bem they regained almost all of Transylvania, except the fortresses of Alba Iulia and Deva, held by the Austrians, and the Apuseni region, which were defended by Iancu’s forces. Iancu eventually had some 20,000 to 25,000 men under his command, but the majority were peasants who had had no formal military training, lacked modern weapons, and whose officers were non-professionals, mostly lawyers like Iancu himself, or priests. Cut off almost completely from the outside, they endured severe hardships and, worse, a growing sense of disillusionment that their sacrifices had been to no avail in bringing to fruition the goals proclaimed on the Field of Liberty.

Despite the deterioration of relations between Romanians and Hungarians, Iancu still hoped to settle their differences by peaceful means and was thus receptive to attempts at mediation. In late April and May 1849 Ioan Dragos, a Romanian deputy in the Hungarian parliament, tried to negotiate a settlement between Iancu and Lajos Kossuth, the leader of the Hungarian independence movement. Both sides offered concessions, but the negotiations foundered on the fundamental question of national self-determination. Kossuth promised Romanians the same rights of citizenship as other nationalities and freedom of religion and extensive language rights in the new Hungary, but he insisted upon preserving Hungary’s political unity. For his part, Iancu welcomed the liberal program of the Hungarians, but demanded autonomy for the Romanians as their only effective defense against as similation by the Hungarians.

In early June the Hungarians facing Iancu’s army proposed that the two sides join forces to fight their “common enemy” the Habsburg army and bureaucracy as the only way of ensuring the liberties of their two peoples. Iancu responded that he, too, was eager to secure the blessings of liberty for his people, but the events of the past year had so shaken his faith in the Hungarians’ promises that he would have to wait and see if they would transform words into deeds. In any case, the exchange was in vain, for Kossuth refused to modify his stand on Romanian autonomy.

One final effort was made, this time by Nicolae Balcescu, one of the leaders of the revolution in Muntenia, who tried to mend the breach between Romanians and Hungarians. He was anxious to rally the remaining revolutionary forces in Central Europe for a final, decisive showdown with resurgent conservatism and hoped that a united Romanian-Hungarian army would drive the Russians from Muntenia and restore the liberal government that had been dispersed in September 1848. He met with Iancu toward the end of July and was much encouraged by their talks. But his efforts were overtaken by events on the battlefield.

As Austrian and Russian armies steadily tightened the ring around Hungarian armies, Iancu wrote to Kossuth on August 3, expressing regret that “present circumstances” made further negotiations impossible. But he promised that in the coming struggle, to show the genuineness of the Romanian’ sentiments toward the Hungarian nation, his forces would not attack Hungarian troops unless provoked. In spite of the bitter struggle between Romanians and Hungarians since the previous fall, Iancu could still address the latter as “brothers.” He had not allowed his opposition to the policies of the Hungarian government to alter his respect for Hungarian culture and liberal ideals.

The defeat of Hungarian forces by superior Austrian and Russian armies in August put an end to the revolution in Hungary and Transylvania and inaugurated a decade of direct rule from Vienna. Iancu was among the many Romanian leaders who journeyed to Vienna in 1850 and 1851 to urge the emperor and his ministers to grant the Romanians autonomy as a right which they had earned through their sacrifices on behalf of the imperial cause. Their efforts came to nought, for no Austrian official was prepared to recognize the principle of nationality, which had almost destroyed the empire. Iancu was profoundly disillusioned. He withdrew from public life and spent the remainder of his years in his beloved Apuseni Mountains. Like young forty-eighters throughout Europe, he had believed in the swift and glorious transformation of society. And like them, he had misjudged the pace of history. He had foreseen the disintegration of the old regime before he had any right to expect it, and, thus, the failure of history to turn at its assumed turning-point had been a shattering experience.

Bibliography

Silviu Dragomir, Avram Iancu Bucuresti, 1965.

Liviu Maior, Avram Iancu. Scrisori Cluj, 1972.

Ion Ranca and Valeriu Nitu, Avram Iancu: Document si bibliografie Bucuresti, 1974.

Pompiliu Teodor, Avram Iancu in memorialistica Cluj, 1972.